Pălăria

                               Tatălui meu

Când eram mic,
mi-am pus pe cap pălăria tatălui meu.
Ce liniște, ce monotonie?
Credeam că sunt bărbat.
Exista pericolul
ca ea să se reverse pe creștetul meu mic,
să mă-nghită.
Când m-am privit,
am văzut imaginea lui
rostogolindu-se în oglindă.
Ce liniște, ce monotonie...

Doar colțuri de stradă,
unde chipul și fericirea sunt
doar vorbe devoratoare,
iar fiecare pas
se subțiază-n oglindă.





© Din vol. “66 scrisori de dragoste” (versuri)
(Ed. Casei Corpului Didactic, Buzau, 2006)