vineri, 3 martie 2017

...văzut de Fãnuș Neagu

Dan Manolescu scrie poezie din neastâmpãrul clocotitor al inteligenței, din prea plinul inimii și, indiscutabil, fulgerat de clima și tulburãtoarea înfãțișare a Buzãului – munți, câmpie, podgorii, legende, viscole înfricoșãtoare, livezi rãpite din guri de raiuri. E, bineînțeles, atins și de aripa melancoliei frumoase, aceea, care te împinge sã sari în toiul nopții din pat și sã așterni pe hârtie un cuvânt cu prospețimi de petalã, cu înțelesuri care ți se par altele decât celor din jurul tãu, pline de aur alb, de dor, de amețeli și hãrțuite de pornirea de a se rosti singure în palatele iubirii, desfrâului, de a fi prezent pe zece drumuri deodatã, singur sub lunã, îngenunchind la mal de râu, pe val de Mare sau dinaintea unei fântâni sau al unui fir de iarbã.
Dar parcã știe cineva ce este Poezia? E visul care se cântã singur și care, probabil, o face spre a spori misterele lumii.


Fãnuș Neagu

Referinţe critice


„Poezia lui Dan Manolescu evocã tensiuni afective, în care conviețuiesc chemarea, bucuria regãsirii, tristețea de­pãr­tã­rii și spe­ran­țele împlinirii devorate de temeri și îndoieli. «Din sanctuare ie­șeau/ amintirile/ Doamnã…/ hai sã ne strângem în brațe,/ de noi». «Sluga la Poarta sãrutului» este o culegere de stanțe lirice configu­rând, în densitatea versurilor, toata gama sen­timentelor iscate de furtuna iubirii: de la jubilare la disperare și resemnare, pentru cã asta-i îndeobște istoria mereu înnoitã și con­tradictorie a umorului, definit în douã cuvinte de latinul, Catul odi et amo – «urãsc și iubesc, – și nu știu cum se poate asta». Și aici, în volum, în cuvinte simple, axate pe hiperbolã, is­to­ria se repetã: «Speriate de gânduri/ sunt amiezile mele, devorate de iubiri/, purtând nume de femei/, promițãtoare de dorinți.»
Partea a doua a cãrții, «Axiome lirice» are substanța me­ditativã, reflexivã, – dovadã cã, dincolo de sentiment și afec­țiune, poetul își are și fondul de filozofie în fața talazurilor agresive ale vieții. «La Troia» ne anunțã din timp despre «axiomele li­rice», în formulãri antinomice: «Visam sã ajung la Troia/, aici trãim cu sila/ nemerniciei zilei/ aud cuvinte care/ ma pãlmuiesc și râd/ voi boteza deci lumea/ c-un zâmbet de copil».
Dan Manolescu n-are «teama de cuvinte» și are cultul în­țelesurilor pe care ele le pot configura sub un condei inspirat creând metafore ca: «Pe trunchiuri de-ntuneric/ zvâcnesc și suspinã./ durerile vieții,/ solstițiu». Apoi, în replicã la cuvintele iubirii din partea întâi, – aceastã frumoasã alternativã liricã: «Rotund și departe/ între mine și lucruri/ am pãstrat/ Cuvântul./ Am cãutat cerul clãdit inundat de imagini/ Și am clãdit pi­ra­mi­de/. Calc marea,/ Când întunericul ezitã sã plece». Un fel de iu­bi­re.“
Gheorghe Bulgãr
 Muntenia, Anul VII, Nr.1076 (1998)

“Dan Manolescu este un intimist, organizând în poemele sale idile erotice diafane…”
Dan Ciachir
Sãptãmâna, decembrie 1980

„Dan Manolescu este un poet remarcabil în contextul liric al Generației ’80. Versurile sale reflexive, conceptuale sunt du­blate de curentul senzualitãții care își cautã cuvintele; poetul este deopotrivã conceptual și sangvinar – linia de legãturã, echi­li­brul acestui «balans» este susținut de o temeinicã, viguroasã structurã textualã ce dau poemelor sale structurã de marmurã și fragilitatea de amforã a celor dãruiți de zeii Cuvântului.“
Traian T. Coșovei
mai 1997

„Periculos de talentat, posedând o temeinicã «științã» a me­taforei, Dan Manolescu recidiveazã pe scena poeziei contemporane. Dupã «Recidivist» – 1998, o elegantã carte care îl con­sacrã și îl definește, Dan Manolescu recidiveazã. Și bine face! Versurile sale ce oscileazã între ironie și cerebralitate do­ve­desc un spirit conectat la mijloacele expresivitãții sfârșitului de veac și de mileniu și – în același timp – o amprentã stilisticã.“
Traian T. Coșovei
15 noiembrie 1998

“Dan Manolescu știe sã scrie scurt și precis haiku-uri în grai românesc. E o poezie de definiții concise, uneori pânã simți cã se usucã cerneala pe sfericitatea literei.”
Gheorghe Istrate
mai 1996, Bibl. jud. „V. Voiculescu“

“…Dan Manolescu este un copil nãzdrãvan al litera­turii române contemporane, cel care, cu încãpãțânare, refuzã sã îmbãtrâ­neascã. Cu delicatețe, dar mai ales cu obrãznicia bondarului nesãtul, se vârã în existența scriitorilor și a eflorescenței acestora, literare, dibuind cu precizie miresmele sucului lor cãrturãresc, decupându-l în porții lacome pentru viitorime.
Într-adevãr, Dan Manolescu «lucreazã» mai mult pentru mâine, fiindcã interviurile (marea majoritate a scrierilor sale), sunt destinate nu atât actualitãții deja informate, cât cititorului ideal al cãrui ochi abia se desface…”
Gheorghe Istrate
15 octombrie 2002

“Pe Dan Manolescu l-am cunoscut pe neașteptate, într-o împrejurare extraliterarã. Ulterior, am aflat cã tânãrul acela împrãștiat, purtând cu el o tolbã de piele și un aparat minuscul într-o husã lucioasã, neagrã, e un confrate, un reporter; așa cum sunt reporterii tineri din ziua de astãzi care își încep activitatea ca vânãtori de interviuri. Aparatul minuscul din husa lucioasã și neagrã s-a dovedit a fi un magnetofon de buzunar, iar tânãrul s-a deconspirat a fi chiar Dan Manolescu, despre existența cãruia luasem cunoștințã, la timpul sãu, din presa literarã. Acum asociam, cum se spune, numele cu figura, în folosul sintezei lor, care dãdea la ivealã un personaj laborios, ager, neastâmpãrat, din cauza temperamentului și a vârstei, dublat însã de un observator lucid și circumspect, cum se cuvine sã fie un explorator al realului!”
Vasile Nicorovici
București, 12 aprilie 1977

„Acest tânãr de 26 de ani infuzã într-însul o mare parte din experiența de frãmântare, de trãire și de gândire a bãtrânei și vene­rabilei Elade. Asemenea vechilor greci – poate și a unora din cei moderni – Dan Manolescu, în cele mai reușite realizãri ale sale, decanteazã viziunea lumii pânã dincolo de senzații și de imagine, pânã la pura frumusețe a gândului. Atunci versurile sale împlinesc acea cristalinã transparențã prin care încearcã sã se deslușeascã ideea de arhe, de esențã, de dat primordial, care precedã toate lucrurile.
Dan Manolescu nu este un lacom de cuvinte, nu suferã de logofagie, ci se fortificã retras în ultima și cea mai rezistentã ex­­presie verbalã, ca într-o Acropole a spiritului. Acest închinãtor al simplitãții, al acelei faimoase sofrosyne, ar trebui auzit re­ci­­tându-și versurile în acompaniament intelectual de lirã, așa cum fãceau poeții antici. Și gândim astfel, fiindcã – dacã nu se va pierde undeva pe drum – îi vedem la maturitate drumul des­chis cãtre acea zonã de înaltã trãire în care înțelepciunea devine mu­zicã.“
Edgar Papu
17 iunie – Luceafarul, 1977

„…Dan Manolescu în placheta sa intitulatã Slugã la Poarta Sã­rutului, are marele merit de a fi încercat resuscitarea sentimentului Iubirii celei de toate zilele și, totodatã, a celei eterne. Desigur, el nu mai este Romeo și iubita lui nu mai poate fi Julieta. Dar, «indife­renți și triști», dincolo sau dincoace de «blues-urile la modã», se lasã pãtrunși pânã în adâncurile sufletelor de acest «sentiment de striga­re», mult mai vechi și mai tare decât apariția lui Cristos. Bucuria su­premã a iubirii se contopește metafizic cu teama sublimã de a nu pierde secunda horațianului «carpe diem»: «hai sã ne strângem în brate,/ simt ca-nceput sã ne fie teamã/ de noi»… Uitarea, se știe, e scrisã și ea în legile omenești. Adesea «departarea», care o provoacã uneori, se poate numi și «tãcere». «Mã-ntorc,/ firesc și simfonic,/ pe ulița sufletului,/ când stropii cu zimții mãrunți/ se zbat în artere.// Singura depãrtare-ntre noi/ e tãcerea adâncã». Iubirea cea adevãratã poate mijloci întrezãrirea «realelor»: «Aș vrea sã-ți vãd paloarea din oglindã,/ când sunt eu însumi o substituire». În consecințã, poezia (cea dintâi condiție a iubirii pure) este «jocul secund» cel mai grav din câte se pot imagi­na: «Poezia nu este decât/ o rãsturnare mai gravã a lucrurilor,/ puțin mai complicat ca atunci când/ copacii își schimbã frunzele».
Este limpede, pentru mine cel puțin, cã prin Slugã la Poarta Sãrutului, de Dan Manolescu, ne aflãm în fața unui plin de demnitate și de talent nedezmințit, epigon al lui Nichita. «Intârziat», aș zice, printre optzeciști și … nouãzeciști, cu urechile astupate, asemeni lui Ulisse, la cele ce se petrec, se aud, se… cântã în juru-i.“
Ion Rotaru

„Dan Manolescu este un poet curios în sensul cã are acea curiozitate nu numai de a scrie versuri, ci și aceea de a în­treba pe aceia care îngãima litere negre pe hârtie, cã de ce o fac! Stã și se mirã, de aceea mintea nu-i este de tot iute, dar în schimb îi este mai adâncã. I s-a așezat o pasãre pe cap, o cioarã cred cã i s-a așezat, iar nu o bufnițã atenianã, cum pretinde acesta. Pãrul i s-a fãcut negru iar versul i s-a fãcut alb. Nici nu mai știi cum sã te porți cu tânãra generație de intelectuali. Dacã îi mângâi, te dis­prețuiesc, și zic despre tine cã te-ai învechit în de-altele; dacã îi strãnuți, în schimb te respectã.
Acesta este Dan Manolescu, este o gripã a inimii mele.“
Nichita Stãnescu
(august 1978)

„Dan Manolescu, cel al nimãnuia, e al tuturor. Mirarea lui de sine e cã s-a întruchipat într-un suflet de fluture într-un trup de șarpe. Iubitor pânã la neștire, pãrându-i-se surâsul drept gir al adevãrului, l-am face corãbier pe Constantin Dan Ma­no­lescu, de ar mai avea o hartã a Terrei necercetatã.
Santa Maria Caravella, de data aceasta o împopoțonãm pentru noi. Plecãm spre nori, spre a descoperi trupul viu al ploii.
Cât despre Dan Manolescu, îl îmbrãțișãm cu prilejul faptului cã el este.“
Nichita Stãnescu

In memoriam Dan Manolescu (1951-2016) … de Marin IFRIM

http://armoniiculturale.ro/2017/03/03/in-memoriam-dan-manolescu-1951-2016-de-marin-ifrim/


Dan Manolescu
Pe  3 martie 2017, Dan Manolescu ar fi împlinit 66 de ani. O cifră stranie. N-a fost să fie. Ne-am cunoscut acum vreo 40 de ani. El era deja un nume cel puțin în publicistica buzoiană. Un tip cu un pic de aroganță, dar foarte sensibil, cultivat, manierat. A fost în anturajul lui Nichita Stănescu, avea dreptul de a se mândri. Avea un fel de salut asiatic, la despărțire, își împreuna palmele, le lipea de piept și făcea câteva reverențe. În ultimul timp, în perioada în care a fost bolnav, după o supărare nejustificată nici azi, la insistența sa, am reluat comunicarea din vremurile noastre bune. L-am vizitat la spital, unde i-am cunoscut singura rudă în viață, surioara sa, doamna Lucica Manolescu. Până să plece dintre noi, Dan le spunea tuturora că poate să moară liniștit pentru că s-a împăcat cu mine. Cât timp a stat în spital, l-am perceput ca pe o rudă, un frate bun. Apoi, mai multe despre singurătățile sale am aflat de la Irina Mirică, cea care ne-a făcut, mie și lui Dan, multe cărți bune de tipar. Acum ne e dor de omul acela diafan, poet și publicist de top. În această seară, venind de la un spectacol dedicat sărbătorilor specifice lunii martie, din întuneric, din văzduh, a căzut peste mine un fulg de porumbel. Am simțit imediat că e un mesaj sigur de la Dan Manolescu. Drept pentru care, atenționat și de Irina, am scris aceste rânduri de suflet. Dan Manolescu mi-a fost prieten. O chestiune care mă onorează. Domnul să-i odihnească sufletul…
Marin Ifrim