Dan Manolescu scrie poezie din neastâmpãrul clocotitor al inteligenței, din
prea plinul inimii și, indiscutabil, fulgerat de clima și tulburãtoarea înfãțișare
a Buzãului – munți, câmpie, podgorii, legende, viscole înfricoșãtoare, livezi
rãpite din guri de raiuri. E, bineînțeles, atins și de aripa melancoliei
frumoase, aceea, care te împinge sã sari în toiul nopții din pat și sã așterni
pe hârtie un cuvânt cu prospețimi de petalã, cu înțelesuri care ți se par
altele decât celor din jurul tãu, pline de aur alb, de dor, de amețeli și hãrțuite
de pornirea de a se rosti singure în palatele iubirii, desfrâului, de a fi
prezent pe zece drumuri deodatã, singur sub lunã, îngenunchind la mal de râu,
pe val de Mare sau dinaintea unei fântâni sau al unui fir de iarbã.
Dar parcã știe cineva ce este Poezia? E visul care se cântã singur și care,
probabil, o face spre a spori misterele lumii.
Fãnuș Neagu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu